Singurul paradis pierdut!

          Timpul… Timpul bunul- nebunul, cum  ne oferă și-apoi ni le ia el pe toate…

         Parcă mai ieri…, parcă mai ieri eram copil. Trăiam într-o lume cu povești, cu ghidușii, cu vorbe alintate, cu fapte foarte des iertate… Alergam desculță prin iarba moale din curtea casei, uitam să vin la timp la masă,  ascundeam în flori toate tainele pe care le trăiam atunci și le credeam IMPORTANTE, vorbeam cu luna sau cu soarele atunci când părinții ”uitau” că mă au, (fiind extrem de  ocupați),   scriam poezii la umbra salcâmului și adormeam,  îmbătată de parfumul lui.  Purtam de grijă surorii și fratelui (activitate ce-mi părea la moment o adevărată exploatare a personalității ce înmugurea în mine) și uram faptul că părinții    ”m-au  găsit”  întâi pe mine în  varza din grădină și mai apoi  pe ei. Doar mai târziu am înțeles  fericirea de a avea o soră și-un frate!!! …

         Timpul, of  timpul bunul-nebunul , cum le așează el pe toate… și azi povestea frumoasă a rămas doar vis și amintire! Mi-am încărcat atunci suflețelul cu-aceste clipe minunate și le port prin viața mea, probabil pănă  la ultima suflare…

         Mda…, multe s-au pierdut între timp, dar dorința de a rămâne  puiul iubit al mamei și-al tatei, de a-i avea  pe ambii cât mai mult posibil alături, de a-i ști sănătoși , admirând cum își așteaptă cu mult dor copiii și nepoții acolo,  la casa lor cu miros de meri - dorința asta nebună nu dispare niciodată!!!

             Probabil, pentru că n-am să pot niciodată să alung copilul din mine…