Gânduri ascunse-n reflecții...

     La cumpăna dintre ani obișnuim să tragem linia, să ne amintim de tot ce ni s-a întâmplat în decursul unui an din viața noastră pestriță și, pe-alocuri, zbuciumată, să ne facem planuri grandioase pentru anul care vine, de fiecare dată tot cu mai multă râvnă, crezând tot mai înverșunat că, uite, anume anul care vine le va aranja pe toate așa cum ni le-am dorit dintotdeauna!!! Tot la răscruce de ani ni se întâmplă să ne mai ordonăm gândurile, aruncând din ceea ce-a fost urât și durut și lăsând doar ceea ce ne-a ajutat să trăim în liniște și pace...

      Eu petrec frumos anul 2013! Pentru mine a fost un an bun(de la creșterea profesională prin proiecte noi, oameni noi, experiențe noi, susținerea, aprecierea și încurajarea colegilor până la împliniri personale(anul acesta în familia extinsă a Simcovilor a mai venit un îngeraș de fetiță)!  

     Am reușit să împlinesc o bună parte din cele năzuite! Sunt bucurii mărunte or, viața întreagă e constituită din lucruri mărunte,  dar adunate la un loc te împlinesc și desăvârșesc! 

      Am cunoscut OAMENI noi, frumoși la chip și suflet, cu care am legat prietenii și de la care am ”furat” experiență! Am reușit să păstrez lângă mine  OAMENII MEI, cei care mă acceptă așa cum sunt, mă iubesc, mă înțeleg, mă tachinează, mă dojenesc și alături de care, zilnic, învăț din lecțiile vieții!

    ”OAMENII MEI!” Cât e de important să ai în viața ta oamenii tăi! Am înțeles lucrul acesta pe parcursul anilor! Uneori dragostea, respectul, afecțiunea, aprecierea unora e atât de declarativă și durează doar cât tu servești intereselor lor! După, toate se sparg în aer precum bulele de săpun, te consumă, îți răvășesc sufletul!... Nu prea poți schimba oamenii din jurul tău pe bunu-ți plac și nici nu cred că trebuie! Dar, cu certitudine, poate fi schimbată  atitudinea! Sunt o norocoasă pentru că am în viața mea OAMENII MEI și știu: oricât de multe și dificile vor fi încercările peste care ar trebui să trec, OAMENII MEI îmi vor fi alături! Pentru asta le MULȚUMESC enorm!

     Știu, mai sunt multe lucruri importante, care nu au încăput în lista ”realizărilor” dar..., de ceva timp am învățat să am răbdare. Am învățat să aștept și să am încredere în Bunul Dumnezeu! Știu că toate vor veni la timpul cuvenit!

     Am avut un an împestrițat cu de toate: am iubit, am suferit, am iertat, am uitat, am plâns de dor, am plâns de bucurie, am adunat prietenii în casa mea și i-am tratat cu ospitalitate, am adunat oamenii dragi în sufletul meu și i-am răsfățat cu iubire, devotament, respect, fiind răsplătită din plin cu aceleași virtuți!...

    ***

    Trag linia și iau cu mine în anul care vine ÎNȚELEPCIUNEA, iubirea, încrederea, puterea, speranȚa, îngăduinȚa, perseverenȚa  și BINECUVÂNTAREA!...

Restul – e istorie!  

La mulȚi ani!

Iubește-mă!...

Iubește-mă TOAMNA!

E anotimpul când mă cer iubită!...

Tristețea mi-a pătruns în casă, mi-e frică că-și va face loc și-n suflet...

Mă dezlipesc de mine cum o face frunza de pe ram.

Am nevoie de-un braț și-l caut printre umbre...

Iubește-mă toamna!...

                                                           

Iubește-mă IARNA!

E anotimpul când aștept să fiu iubită!

Văzduhul iernii mă înalță și coboară

Gerul nu-mi îngheață sufletul, nu-mi irosește vrerea,

Așteptarea nu-și pierde rostul...

Iubește-mă iarna!...

Iubește-mă PRIMĂVARA!

E anotimpul când mă vreau iubită!...

Atingerea verdelui-crud de trupul amorțit

îmi repornește viața-n vene, glezne, buze,

Ascult tăcerea și-ți simt brațul rătăcit în miile de fibre, ce se vor atinse...

Iubește-mă primăvara!...

Iubește-mă VARA!

E anotimpul când mă las iubită!...

Caut în soare cuvinte și-n stele tăcere,

Las sufletu-mi să cânte, să ceară desfătare

iar soarele s-aprindă întreaga mea suflare...

Iubește-mă vara!...

***

Iubește-mă azi și iubește-mă mâine,

Singurătatea și tristețea risipește-o.

Fii primăvara toamnei pentru mine

Și iarna verii lângă tine potrivește-o...

Iubește-mă azi și iubește-mă mâine!...

Toamnă destrămată-n gânduri policrome...

                                                                                                                    

Toamnă destrămată-n gânduri policrome...    
Fantastică, inocentă, senzuală, pătimașă, fatală, chipeșă, trufașă, ...

        Îți cerșesc cu ardoare căldura ploilor de vară, răsăritul soarelui de mai, freamătul macilor sub clar de lună... Nu ai fost preferata mea niciodată, dar trebuie să-ți recunosc atuurile. 

        Rațiunea și esența  îți sunt slăbiciunile.  Fiecare transformare pe care o generezi în natură îmi trezește emoții irepetabile. Ești cea mai iscusită pictoriță pe care am cunoscut-o vreodată! Îmi bucuri ochiul, punând galben- maroniul și roșu-arămiul pe frunzele livezilor, a viilor, dând pată de culoare lanurilor, împestrițând pădurile cu toate nuanțele din paleta-ți desăvârșită.

         Îmi oferi timpul potrivit pentru a mă reîntoarce în mine, a reflecta asupra-mi, a mă regăsi.

        Mă faci să scotocesc stăruitor  prin culoarele sufletului, recitindu-mi tristețile de prin colțurile lui; mă faci să-mi conspectez dorințele secrete, plasându-le pe foaia de așteptare pentru timpuri mai bune; mă faci să-mi ghicesc în podul palmei prezentul zbuciumat și să-mi desenez viitorul, fără a amesteca culorile, să-mi măsor bătăile clare ale inimii și intensitatea emoțiilor, constatându-le mult mai frecvente, să-mi asortez dorințele cu plăcerile; mă faci să mă împac cu ploaia...

Toamnă destrămată-n gânduri policrome!... Poate nu-ți voi zice dragă niciodată,  pentru că port în suflet Primăvara. Dar, recunosc, oricât nu ți-aș întoarce filele timpului, tot splendidă și plină de culoare vei rămâne!

Toamnă destrămată-n gânduri policrome!...

Învățătorilor mei

”Învățătorii mei, învățători

Azi am venit să Vă aducem flori…”

Odată cu trecerea timpului tot mai mult realizez că sunt persoane, în fața cărora trebuie să-mi plec fruntea și sufletul, persoane  care au investit imens în devenirea mea! E incontestabilă amprenta pe care o lasă învățătorii/profesorii în viețile noastre, oricare ar fi tărâmul pe care alegem să-l profesăm ulterior...

    Primii învățători, bineînțeles,  mi-au fost părinții de la care am învățat să fac cei dintâi pași,  pentru a reuși să urc pe culmile vieții. În special – mama, de la ea am auzit primul cuvânt rostit, primul ”te iubesc”, prima povață și prima sămânță de încredere în faptul că pot învăța și deveni cineva! Învățătoare fiind, mama a ghidat zeci de generații prin lumea  miraculoasă a cunoștințelor. Din păcate, nu m-am numărat printre învățăceii ei în clase, mai mult noroc a avut  soră-mea, care trei ani de zile i-a ascultat cuvântul și în clasă și acasă!

 

   Eu am gustat din rostul primelor litere, creionate cu grijă în caietul de scriere și din modelarea primelor sunete în cuvinte, din care, ulterior,  am înșiruit zeci, sute de fraze prin care îmi așterneam gândurile pe foaie,  de la ”bunicuța blândă”, căci așa  numeam noi prima noastră învățătoare. Era o femeie deosebită! Anii i-au încărunțit devreme firele podoabei capilare dar au învrednicit-o cu atâta bunătate, mărinimie, blândețe, înțelepciune, inteligență și cumsecădenie încât nu ți-ar fi ajuns o viață să ”sorbi” din toate astea! Dumnezeu a luat-o de ceva vreme dintre noi dat amintirea ne-a lăsat-o pentru toată viața! Pe lângă cuvântul călăuzitor,  cu care ne alimenta zilnic, ne mai și mângâia creștetul, zicându-ne că ne iubește ca pe copiii ei. Ne-o spunea foarte des, mai des poate, decât ne-o spuneau părinții acasă căci, pe-atunci maturii nu ne prea alintau cu vorbe duioase. Or, aceste duioșenii erau mai mult decât o încurajare sau apreciere pentru răspunsurile la teme sau rezolvările la tablă! Erau notele cu iz de dragoste, era dovada de iubire și dăruire din care am crescut și, ulterior, ne-am format ca și oameni ce au cunoscut  rostul buchiei!

    După școala primară au mai urmat mulți ani de studii, ani în care am întâlnit o sumedenie de oameni cu suflet mare, profesori veniți în meserie prin vocație și nu prin obligațiunea studiilor, oameni cu multă înțelepciune , inteligență, bun simț, oameni  de la care am învățat o groază de lucruri! Pentru fiecare din ei port în suflet multă recunoștință și ”mulțumesc”-ul pe care tot ei m-au învățat să-l rostesc, să-i simt importanța  și să-l ofer!

Moartea Bunul-ui Simţ

Azi deplângem moartea prietenului nostru drag, Bunul Simţ,  care a viețuit printre  noi timp de mulţi ani. Nici o ştiinţă exactă nu ştie câţi ani avea, întrucât datele despre naşterea lui s-au pierdut de mult în prăpastiile birocraţiei.

        Bunul Simţ  a trăit sub consemnări simple şi eficace (nu cheltui mai mult decât câştigi), şi strategii înrudite cu încrederea (adulţii sunt responsabili, nu copiii).

        Sănătatea lui a început să se deterioreze rapid când s-au aplicat reguli bine intenţionate dar ineficace:  informaţii referitoare la un copil de şase ani acuzat de abuz sexual pentru că a dat un sărut unei colege de clasă; adolescenţi care ar fi trebuit să plece la alt colegiu pentru că ar fi denunţat un coleg distribuitor de droguri;  o profesoară concediată pentru că a mustrat un elev indisciplinat; …

        Bunul Simţ  a pierdut teren când părinţii au atacat profesorii, numai pentru că cei din urmă făceau munca acestora: disciplinau copiii lor needucaţi. Declinul a fost şi mai mare când şcolile au trebuit să ceară permisul părinţilor pentru a nota elevul cu cutare sau cutare notă ori pentru a-l ”sancționa” pentru tema nefăcută;  …

       

Bunul Simţ  a pierdut dorinţa de a trăi când cele zece porunci s-au convertit în material rizibil, când anumite biserici s-au transformat în magazine iar criminalii au început să primească un tratament mai bun decât victimele lor.  

        Pentru Bunul Simţ a fost o lovitură puternică atunci când cineva nu se mai putea apăra de un hoţ în propria casă, pe când hoţul putea să reclame stăpânul pentru agresiune; când un poliţist omora un hoţ, inclusiv dacă acesta era înarmat,  și era imediat investigat pentru exces de apărare; …

        Moartea Bunului Simţ  a fost precedată de cea a părinţilor săi, Dreptatea şi Încredere; cea a soţiei sale Discreţia;  cea a fiicei sale Responsabilitatea  şi cea a fiului său Raţionamentul.

        În schimb supravieţuiesc cei trei fraţi vitregi: „Îmi cunosc drepturile mele!”, ”Celălalt este vinovatul!”  şi „Sunt o victimă a societăţii!”

        Nu a fost multă lume la funeraliile lui, pentru că foarte puţini au aflat că Bunul Simţ murise…

P.S.: Nu am gândit eu această parabolă, nu am scris-o eu (doar am intervenit nițel, redactând-o)J , am răscolit-o de pe undeva, căutând altceva. Dar îmi place mult, o consider apropriată timpului în care trăim, încât am hotărât s-o împart cu toată lumea bună! 

       

Vărzările mele vin de la VARĂ nu de la VARZĂ!!! ;)

Pentru weekendul acesta mi-am rezervat plăcerea de a găti vărzări! Respectiv, finalul săptămânii muncitoare(vineri după serviciu) l-am dedicat căutării vișinelor sau cireșelor amare. Eram mai mult decât convinsă că vărzările sun plăcintele cu cireșe amare, pe care le coceau bunicile noastre, a mea inclusiv, pe vatra cuptorului, nici măcar nu în tavă ci direct pe vatră(!), după ce dădeau la o parte jăraticul. Deci, eram ferm convinsă că știu ce-s alea vărzări și căutam umplutura pentru ele  ca să descopăr, între timp, că aceleași vărzări pe care le consideram eu plăcintele cu cireșe amare sunt, de fapt pentru unii, plăcintele moldovenești cu varză proaspătă sau murată(!), de-aici venindu-le, cică, și numele! Iar vânzătoarea de la buticul de legume, spre exemplu, mi-a zis că la ei vărzări(ea venind dintr-un sat din Fălești) sunt plăcintele cu bostan îndulcit cu zahăr! Altcineva mi-a mai spus  foarte sigur că vărzările se fac doar cu mere și vanilie, iar o prietenă mi-a zis că le face doar cu prune! Deci, mai pe scurt, câte bordeie atâtea obiceie!!! Nu contest și nu contrazic pe nimeni, o fi fiind aceste plăcinte cu varză, cu bostan, cu mere... DEX-ul, apropo, dă două variante: una de plăcintă cu varză, ceapă și mărar iar alta – de plăcintă umplută cu legume sau fructe!

Însă pentru mine VĂRZĂRILE rămân acele plăcinte cu cireșe amare(cu tot cu sâmburi, dealtfel!) coapte de bunica mea pe vatra cuptorului, uneori mai puse pe frunze de nuc, ca să nu se murdărească foarte tare, și înfulecate de noi, cu tot cu funinginea de pe ele, cu o plăcere deosebită!!!

 Chiar dacă ale mele sunt cu vișine și nu cu cireșe amare(nu le-am găsit!) și sunt coapte în cuptorul electric nu pe vatră, senzația gustului vărzărilor din copilărie mă urmărește și-acum și parcă-mi sporește pofta! Probabil, pentru că mi-i tare scumpă și dragă acea perioadă, când mai era bunica, când mai erau cireșele amare, negre ca tăciunele și când vărzările se coceau pe vatră!!!

Și mai e ceva: vărzările mele vin de la VARĂ nu de la VARZĂ!!!