Ziua și-a îndeplinit misiunea și a cedat locul întunericului. E noapte, e liniște, e tocmai momentul de a reflecta asupra celor trăite în decursul unei zile, umplute cu de toate și de a croi planuri grandioase pentru următoarea, care se vrea la fel de plină. Ne grăbim să trăim, ne grăbim și stăruim cu tot dinadinsul să ne completăm zilele cu multe și mărunte, să le reușim pe toate! Ne căznim când ceva, cumva ne scapă(de parcă am fi avut de trăit câteva vieți) și, uneori, trecem peste lucruri cu-adevărat importante, uităm să trăim clipa…
Un gând mi-a întretăiat răsuflarea: azi nu te-am sunat! Azi n-am găsit acele câteva clipe pentru a schimba două vorbe la telefon, vorbe atât de importante pentru tine(!). Nu ți-am auzit vocea și nu știu pe unde ți-a rătăcit gândul și umbletul azi. Mi-am amintit târziu, când știu că deja dormi și n-aș fi vrut să-ți deranjez somnul, șubrezit de vreme. Nu, nu-mi justific uitarea. Nici o justificare nu-și are rostul în acest context. Pur și simplu mă necăjesc și mă supăr pe mine că, întro ditamai zi, cu-atâtea ore la activ, nu găsesc câteva clipe și pentru tine!
Dar știu că știi, știu că simți cât de mult te iubesc. De fapt totdeauna ți-am dus dorul și te-am iubit nespus de mult. Poate destul de rar ți-am zis-o? E adevărat! Mă rog, altădată nu prea umblam la cuvinte din astea fastuoase! Dar te iubeam întotdeauna! Te iubeam în toate diminețile, în care mă trezeai și-mi aminteai că tre’ să mă grăbesc, să reușesc să-mi trăiesc ziua frumos! Te iubeam în fiece seară, când mergeam la culcare și mă rugam Bunului Dumnezeu să-ți poarte grija. Te iubeam prin gândurile, așternute în fraze lungi și simple pe foile albe de hârtie, pe care le găseai ulterior, le citeai și-ți ascundeai lacrima din colțul ochiului. Te iubeam și-atunci când mă tachinai cu sfaturi, care mi se păreau la moment absolut inutile, pentru că aveam și eu o părere și o consideram primordială! Te iubeam și-atunci, când în momentele de disperare, mă strângeai în brațe, mă încurajai și-mi spuneai că sunt tare și voi reuși!...
Îți mai amintești că toate compunerile mele din școală erau despre tine, că-mi plăcea la nebunie Vieru pentru că scria atât de frumos tot despre tine?!
Te iubeam mult, te iubesc și te voi iubi mereu! Ești singurul om din lume, care uită toate ”obrăzniciile ”nevinovate, comise de copilul din mine și iartă orice! Dacă-aș putea să te ocrotesc de toate relele cu dragostea mea imensă, dacă-aș putea să-ți ușurez povara greutăților și a zbuciumului tău…
Știi de câte ori mă visez, ca altădată, lângă tine? Îți ating palmele calde și moi, care m-au mângâiat de mii de ori, îți netezesc șuvițele argintii, ”zugrăvite” de iarna vieții, îți sărut vorba dulce care a știut mereu cum trebuie să fie spusă, vorbă plină de înțelepciune, pe care n-o mai auzii la nimeni.
Nu vreau să te atingă anii! Nu vreau și n-am să recunosc niciodată că ai putea să-mbătrânești!
Știu, mă împotrivesc s-accept inevitabilul!…Dar, chiar dacă timpul nu te va cruța, puterile te vor părăsi ușor-ușor, pașii îți vor deveni tot mai mici și încetiniți, chiar și așa, tot mămica mea blândă și bună vei rămâne, tot cea mai scumpă și cea mai dragă ființă din lume vei fi!
Stai lângă mine, mamă, rămâi cât de mult posibil alături.
Am mare nevoie de tine! Te iubesc peste se mai poate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu