Pentru copiii anilor ’70, ’80 și nu doar!;)

     Navigam mai dăunăzi pe multiplele pagini ale site-urilor de socializare(activitate destul de preferată de multă lume în ultimul timp)!:) Am găsit ceva care mi-a furat atenția, mai mult decât atât, a reușit să mă intereseze și sensibilizeze. Am preluat ideea și o aștern pentru voi, aici,  în gândurile ascunse printre rânduri. 

De ce? Pentru că sunt și eu copilul anilor '70-'80, pentru că m-am regăsit sută la sută în tot ceea ce veți citi în continuare, pentru că am prieteni, care, cu siguranță își vor găsi locul lor în șirul  ”avantajelor” acelei perioade, și poate pentru că am reușit să mă detașez de realitate și să rătăcesc prin anii trecuți dar neuitați.

La început m-a intrigat titlul-întrebare a ceea ce am citit: ”Dacă ați trăit copilăria în anii ‘60,  ’70, ’80,  cum ați reușit să supraviețuiți?!!!” După ce am lecturat și am  reușit să leg anii copiilor de-atunci cu ”splendoarea” copilăriei de acum, m-am pomenit și eu, (ironic)întrebându-mă: Într-adevăr, cum, dragă Doamne, am reușit să supraviețuim de nu ne-au nimicit bolile și epidemiile(fiind atât de ”simpluț” alimentați), nu  ne-au furat sau violat ”haiducii” pe la drumul mare(fiind atât de ”neconectați” cu cei apropiați) și cum de am mai ajuns cine suntem, dacă am fost dezastruos(!) lipsiți de tot ce înseamnă Information technology?!!!

          Deci, copiii anilor  ’70,  ’80, cum de am reușit să supraviețuim(?) dacă:

”- De mici mergeam în autobuze și mașini care nu aveau centură de siguranță, nici perne cu aer!

- Se mai întâmpla să mergem în remorca unui camion, asta fiind o excursie foarte specială și pe care ne-o amintim toată viața!

- Leagănele noastre erau pictate în culori aprinse și toată vopseaua era pe bază de plumb!

- Când mergeam pe bicicletă, nu aveam cască;

- Beam apă de la cișmeaua din grădină, nu dintr-o sticlă de apă minerală!

- Pierdeam ore în șir construind cărucioare din fier vechi și cei care aveau noroc să aibă străzi înclinate își dădeau drumul pe ele. Doar la jumătatea drumului își aduceau aminte că nu aveau frâne. După câteva opriri în copaci sau garduri am învățat să rezolvăm problema!

- Ieșeam la joacă cu unica condiție: să ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul!

- Școala dura (doar)până la prânz(!) și veneam acasă(!) să mâncăm. Nu aveam celular, așa că nimeni nu putea ști unde suntem. De necrezut…!!!

- Ne juleam, ne frângeam oasele, pierdeam câte un dinte dar niciodată nu căutam un vinovat. Era numai vina noastră!

- Mâncam prăjituri de casă, pâine cu untură(!), beam compoturi cu zahăr și nu aveam exces de greutate pentru că tot timpul eram afară, la joacă!

- Împărțeam o sticlă de apă cu alți 4 prieteni, bând din ea pe rând(fără pahare de unică folosință!) și nimeni nu murea din asta!!!

- Nu aveam Playstation, Nintendo 64, X box, jocuri video, 99 canale de televiziune prin cablu, dolby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe internet…, dar aveam doar ... PRIETENI!

- Ieșeam afară, ne urcam pe bicicletă sau mergeam pe jos până la casa prietenului, sunam la ușă sau intram încet fără să sunăm și..., în câteva clipite toată curtea și toate jocurile, inventate și neinventate încă, erau ale noastră!!!

- Acolo, în curte sau pe ulița satului(culmea!!!) nu eram supravegheați de nimeni(nici părinți, nici bunei, nici bone, nici gardieni angajați și plătiți!)!!!

-Nu toți eram elevi strălucitori și când unul rămânea repetent, pur și simplu repeta anul. Nimeni nu mergea la psiholog, la psihopedagog, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atenție, nici hiperactivitate, doar repeta anul și știa că mai are o șansă!

-Aveam libertate,  bucurii,  eșecuri, responsabilități…, și învățam singuri să ne descurcăm cu ele!”

    Dragă generație informațional tehnologizată!

   Am supraviețuit pentru că am avut șansa să ”gustăm” din toate astea! 

Neavând program bine structurat și bătut în cuie de către părinți - ni-l făceam noi! Nedispunând de  fel de fel de jocuri(care mai de care sofisticate) - le inventam noi!  Neavând păpuși, mașinuțe și jucării moi - le confecționam noi!  Lipsiți de tot arsenalul jocurilor pe calculator - alergam la biblioteci! Privați de skype sau chat - comunicam live, privindu-ne în ochi și trăind emoția!!! 

  Poate de aceasta am și supraviețuit?!!!

  Cu siguranță,  de aia am supraviețuit!!!

   

Mulțumesc, stimabile!

     Într-una din zilele săptămâinii ce s-a scurs am avut ocazia să merg la serviciu cu troleibuzul.  Recunosc, în ultima vreme mai rar mi se întâmplă să călătoresc cu transportul în comun(din fericire sau nefericire), mai ales că am avut norocul să urc într-un troleibuz din alea nou-nouțe! Ceea ce a urmat m-a impresionat, făcându-mi ziua mai frumoasă, mai mult decât atât, a reușit să ”dea peste cap” superstiția precum că ”vineri, 13” ar purta(obligatoriu) ghinion!  

 În primul rând, din start m-a impresionat aspectul impecabil al șoferului: ordonat, aranjat, la cravată, ecuson(pe deasupra și drăguț), deci  toată ”paleta masculină” care fură privirea unei femei .

    În același troleibuz  se deplasa și un tânăr în scaun cu rotile. Sinceră să fiu, când l-am văzut, m-am întrebat: oare cum a urcat și cum va coborî? Ceea ce m-a surprins plăcut s-a întâmplat când am ajuns  la stația ”bd. Ștefan cel Mare și Sfânt”. Șoferul  (drăguț)a coborât din cabină, a venit la ușa din mijloc, a deschis rampa ajustabilă(poate are o denumire specială dar n-o cunosc) pentru cărucioare, a coborât tânărul și la ”mulțumesc-ul” acestuia, foarte amabil i-a răspuns: ”cu toată plăcerea”! I-a urat băiatului o zi bună și s-a întors în cabină, continuând să-și vadă de-ale lui. Zâmbetul sincer de pe fața asestui șofer, grija cu care a coborât căruțul m-a determinat să-l cred  că a făcut-o cu toată plăcerea!   

     Zic, m-a surprins plăcut situația pentru că, din păcate, sunt foarte rarisime astfel  de gesturi și o așa atitudine în țărișoara noastră! Sau poate mie mi se întâmplă să nu le prea observ…?!

N-am apucat să-i zic și eu un mulțumesc acestui simpatic șofer (eram prea departe) dar o fac prin intermediul acestui site! De-ar fi ei mai mulți și dacă-ar avea toți aceeași atitudine vizavi de pasageri, ne-ar fi și nouă mult mai drag să călătorim cu troleibuzele, (chiar și nu din cele mai noi) și ne-am simți mult mai mândri că trăim într-o țară, poate nu prea bogată, dar cu oameni frumoși la chip și suflet!!!!;)

   

     Mulțumesc, stimabile!!!

Să pornim cu începutul...

Eu? ...   O cumulare de calități și defecte... Uneori primele le domină pe cele din urmă, alteori e invers. Dar de cele mai dese ori reușesc să stabilesc un soi de echilibru între ele și-atunci mă simt cel mai bine.

Vârsta?    Mereu la vârsta când simt fiori la auzul vorbelor dulci, rostite de maică-mea; când sângele-mi explodează în vene la atingerea pătimașă a mâinilor de bărbat de trupu-mi plin de viață; când grijile se contopesc cu uitările iar responsabilitățile îmi amintesc de casă, familie, părinți, job; când aștept diminețile cu răsărit de soare iar nopțile cu clar de lună; când încă mai cred că un prieten adevărat îți știe slăbiciunile dar îți arată calitățile, îți simte temerile dar îți întărește credința, îți recunoaște defectele dar îți subliniază calitățile și posibilitățile.

Școlire?  Ei, ca tot omul, am făcut și eu puțină carte: o grădiniță(cică, pe-atunci fără ea nu te primeau la școală!), o școală primară(c-așa începem cu toții!), una medie(c-așa erau vremurile!). Cu facultățile a fost mai ”simplu”: mai întâi medicina (pentru c-așa au vrut părinții!), după a urmat cea de ”Litere” (pentru c-așa am vrut eu (!) și pentru că tare-mi mai plăcea să mă pierd printre gândurile, înșirate iscusit de oamenii cuvântului), iar la final a venit psihologia(!), care, de fapt,  mi-a dat posibilitatea să înțeleg mult mai bine oamenii și să le pot întinde mâna de ajutor sau oferi umărul!

Ocupație?   Fac ceea ce-mi place! Sunt extrem de fericită când sunt lăsată să fac ceea ce-mi place și la fel de nemulțumită când mi se impune forțat ceva. Uneori îmi răsar ”cornițele”, care vin de la ”berbecuț”(una dintre constelațiile care lumina mai aprig când am apărut și eu pe lume) și mă ambiționez să merg până-n pânzele albe!  Alteori mă retrag în lăuntricul meu, stau acolo dosită până trece ”furtuna” , mai vărs câteva lacrimi ca să spăl cu ele tot amarul și ... gata, a trecut! Dar, de fapt, sunt mereu printre oameni și alături de ei, încerc să le facilitez comunicarea cu ei înșiși, să-i ajut să  urce calitățile de-asupra defectelor și să poată transmite tot ce au mai bun copiilor!

Predilecții?    O patimă nebună pentru oamenii care vădesc deșteptăciune! ”Devorez” frumosul din muzică, carte, film, spectacol! Iernile le vreau la munte, toamnele - în codru, verile - la umbra salcâmului iar primăverile - acolo unde repornește viața pentru mine, la casa care nu se vinde, cu nucii din poartă și două suflete cu așteptarea lângă ei!

Vise?    Sunt omul viselor, împlinite sau mai puțin împlinite! Visez noaptea(ca toată lumea), visez ziua(ca nelumea), visez oricând, oriunde, orice. Dar(poate straniu, poate paradoxal) cu cât mai mult visez cu-atât mai mult trăiesc aievea visele!

Temeri?  Să nu moară copilul din mine!

Bine-ați rătăcit prin gândurile-ascunse între rânduri!

    La rascruce de ani obișnuim să tragem linia, să pomenim tot binele și mai puțin binele ce ni s-a întâmplat în decursul unui an din viața noastră pestriță și zbuciumată(pe-alocuri), să ne facem planuri grandioase pentru anul care vine, de fiecare dată tot cu mai multă ardoare și speranță, crezând tot mai înverșunat că, uite, anul care tocmai a venit le va pune la cale pe toate!!!

     Tot la răscruce de ani ni se întâmplă să ne mai ordonăm gândurile, aruncând din ceea ce-a fost urât și durut și lăsând doar ceea ce ne-a ajutat să trăim în liniște și pace. Pentru că, uneori gândurile se-aștern printre rândurile scrise, am hotărât și eu să-mi întemeiez așa-zisa căsuță virtuală, spațiu unde aș putea să vorbesc despre câte-n lună și stele cu mine însumi, dar și cu toată lumea bună care va avea chef să intre din când în când pe aici.

       Nu voi scrie permanent, nici măcar periodic. Nu voi stabili un program care m-ar obliga să inserez o dată pe lună, sau săptămână, sau zi ceva pe-aici. Voi scrie doar atunci când voi avea de zis ceva și-acel ceva va voi să fie auzit de mai multă lume.

    Și pentru că tot suntem la început de an, vă urez, dragii mei, să aveți un an enervant de bun, umplut cu de toate până peste se mai poate! Să vă șoptească Moșul la ureche, sau să vă zică-n gura mare, că sunteți cei mai dintre cei mai și ăsta să fie purul adevăr! Iar din sacul Moșului să se reverse peste voi sănătatea și bunătatea, răbdarea și acceptarea, bunăvoința și îngăduința, insistența și perseverența, bunăstarea la case de gospodari și înțelepciunea la mințile oamenilor mari! 

     La mulți ani cu tot ce-i mai frumos și drag!

... și, Bine ați rătăcit prin gândurile ascunse între rânduri!;)