Mai important decât unde ești astăzi este încotro te îndrepți mâine!...

Trandafirii îi descoperi în tufișuri pline de țepi...

Cele mai frumoase poezii izvorăsc din inimi frânte...

Din coconul strâmt se naște fluturele în splendoarea sa...

Doar după ce ajungi în vârf de munte poți admira un peisaj ca rupt din basme!
     Ok, dar…, se ajunge oare acolo ușor, repede, fără prea mult efort și râvnă?!

     Cred că fiecare din noi are urcușul său spre culmea propriei împliniri și ”scărița” pe care trebuie să urce într-acolo e alta, având număr diferit de trepte.  Probabil, gândul că ai putea ajunge unde năzuiești fără a căuta prin mărăcini și a te înțepa dureros,  fără a-ți dărui inima, spărgând-o în sumedenie de particule mici (proces care, câteodată frige până la insuportabil),  fără a trece prin ”chinurile facerii” propriei identități,  fără a înțelege că în jurul tău sunt ”capete” peste care nu poți călca, pentru că s-ar putea și ele la un moment inoportun să te strivească (legea nescrisă a bumerangului funcționează!), probabil acest gând ar trebui alungat cu insistență din conștiința fiecăruia!!! Am lăsat doza de probabilitate pentru că știu foarte bine că pentru unii sugestia de mai sus nu are nici o valabilitate, pentru că știu că pe lumea asta mai este muuult tupeu, lipsă de scrupule, impertinență!

   Și odată exclus, alungat acest gând, faci loc convingerii că print-o forță morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel, prin multă stăruință, perseverență, prin dăruire și oferire de sine,  prin multă cumsecădenie și bunăvoință,  pas cu pas  vei aburca treaptă cu treaptă, vei ajunge în vârful muntelui și vei admira splendoarea peisajului(chiar dacă pentru unii ar părea o idee utopistă)!!!

   Fiecare stejar viguros a fost la început doar o mică ghindă, fiecare val învolburat pe mare doar o mică fremătare, fiecare clădire maiestuoasă doar o schiță pe foaia albă...

   Tuturor celor(inclisiv mie), care năzuiesc să ajungă și să-și depășească propriul orizont – multă perseverență!!!;)

 P.S. Viața este o serie de reacții  în lanț. Fiecare eveniment îl influențează pe următorul. Poate că vei reține doar rezultatul final, dar de fapt, toate micile alegeri pe care le faci zilnic sunt cele ce te apropie sau te îndepărtează treptat de un anumit scop!

”Să mă ierţi că ţi-am căutat sărutările şi dragostea la alţii

şi uneori am crezut că te-am găsit,

să mă ierţi că mi-am irosit vorbele dulci pentru altcineva,

 deşi simţeam că tu eşti undeva, aproape...”

       Zgomotul paşilor Ei pe şoseaua umedă, inima, bătându-i mai tare şi vântul care îi mângâie faţa, ca atingerea unor aripi de înger o duc, pentru a câta oară, cu gândul departe, departe.  Brusc se oprește și privește în urmă. Nu vede nimic, decât lumini difuze, oameni grăbiți şi strada acoperită cu fulgi mulți și mărunți.  Încearcă să se rupă de tot ce simte, dar nu poate pentru că, involuntar, gândul îi fuge la El, la cel pe care îl caută cu disperare de atâta timp... Continuă să meargă spre casă cu aceeaşi nelinişte în suflet, gândindu-se: dar oare îl va mai găsi vreodata?...

       O încearcă  frica teribilă pentru faptul că, într-o zi ar putea să se rătăcească, ar putea s-o ia la stânga în loc de dreapta, ar putea să plece de-acasă cu câteva minute mai devreme sau poate mai târziu şi să rateze sunetul telefonului lui, sau... pur şi simplu, într-o bună zi ar putea să treacă pe lângă El, neobservându-l... Dar oare dacă i-ar prinde întâmplător privirea, l-ar recunoaşte? Ar avea curajul să-și asculte sufletul sau   s-ar conforma acestei lumi rigide şi reci, crezând că totu-i o întâmplare, o senzaţie trecătoare?

       Durute-s clipele în care nu este lângă El. Deşi îl simte aproape, se întreabă într-una pe unde rătăcește, de ce nu vine? Se întreabă dacă şi El, închizând ochii noaptea, lasă vântul să-i mângâie faţa, gândind că este chiar Ea... Se întreabă dacă uneori, poate inconştient, merge pe stradă şi o caută cu privirea printre atâtea chipuri... Se roagă în şoaptă pentru ca El să fie aşa cum îl visează, se roagă ca Cerul să le permită să se întâlnească într-un final, şi ca drumul spre jumătatea sufletului ei să nu fie prea lung şi anevoios.

      Când va fi să se găsească, îl va strânge în braţe şi îi va cere iertare. I- a greşit atât de mult dar a făcut-o doar din setea nebună de a-l cunoaște. Îi va cere iertare pentru că  i-a căutat sărutările şi dragostea la alţii şi uneori credea că l-a găsit; pentru că și-a irosit vorbele dulci pentru alţii, deşi simţea că El e undeva, aproape; pentru că l-a lăsat singur atunci când El avea nevoie de Ea şi nu i-a fost alături ca să-i alunge tristeţea din suflet...

      I-a greșit..., dar în sinea Ei îi promite că, atunci când îl va întâlni, îi va dărui necondiţionat iubirea, își va deschide sufletul aşa, cum nu a mai făcut-o cu nimeni şi nu va folosi nici o armă ascunsă pentru a-l cuceri. Promite să trăiască pentru El clipele, zilele, lunile, anii care-i sunt sortiți de  Dumnezeu pe pământ.

    Da..., s-ar putea să fie niște promisiuni banale, rostite și-auzite de zeci de ori, dar sunt promisiuni ce se vor împlinite de atâta timp. Pentru că... până la urmă, totul se rezumă la ceva extrem de simplu: o privire nevinovată care răvășește sufletul, o vorbă blândă care atinge inima și deplina certitudine că sunt destinaţi unul altuia şi că aşteptarea de ani lungi și-a găsit rostul...